Privire de sus – Look from above

Am participat săptămâna trecută la un eveniment emoţionant, o lecţie de viaţă şi cultură predată cu sufletul, rămasă cu siguranţă în mintea tuturor celor prezenţi.

Nu am scris imediat şi am lăsat să treacă un timp, tocmai pentru a putea înţelege esenţa unei întâlniri care te marchează pentru multă vreme.

În Centrul Cultural de la Vălenii de Munte, într-o sală plină, care prinsese deja izul sărbătorilor de iarnă, a fost lansată postum cartea „Confesiuni la Poarta Cerului”, cu ultimele gânduri ale unui poet şi om de excepţie: Lucian Avramescu.

Lucrurile ar fi putut căpăta acea nuanţă de rutină, dacă Giorgiana Radu-Avramescu şi Luciana Avramescu, soţia şi fiica poetului, nu ar fi făcut ca aducerea aminte a lui Lucian, de la a cărui plecare a trecut, pe nesimţite, un an, să capete misterul şi sensibilitatea unei discuţii între cer şi pământ.

Cuvintele invitaţilor, profesorul Emil Muşat, doctor în literatură, jurnaliştii Octavian Ştireanu şi Ştefan Mitroi, directorul general al cotidianului Prahova, Dumitru Cristea, fostul ministru al culturii, Ionuţ Vulpescu, au readus din biblioteca vieţii întâmplări, gânduri, trăiri şi speranţe ale unui coleg şi prieten aflat acum în paginile istoriei literaturii române.

„Confesiuni la Poarta Cerului” este o carte inedită, prin conţinutul şi profunzimea scrierii. Curgerea versurilor, alăturată gândurilor aşternute în proză, toate, rătăciri minunate ale lui Lucian, între realitatea ciudată, nefirescă, a vremurilor de acum, şi contopirea cu tradiţiile ancestrale ale satului dintre dealuri, fac ca lectura să fie captivantă prin nonconformismul ei. De ce nonconformism? Pentru că scrierile au reprezentat zbaterile din perioada de pe urmă a poetului, o suferinţă profundă, care l-a făcut de multe ori să iasă din lumea conştienţei umane, de multe ori docilă, şi să vadă dincolo de limitele acceptate.

L-am cunoscut pe Lucian în 2017, când am simţit că este timpul să intru în lumea fascinantă a scrisului. El a fost cel care, la lansarea primului meu roman, „Noaptea Sufletelor”, a vorbit despre ce înseamnă a crea şi despre o lume a cărţii care trebuie descoperită pas cu pas. Acela a fost momentul în care am înţeles unicitatea unui mare poet, conectat la adâncimile cuvintelor.

Am discutat de atunci de multe ori şi am rămas într-o relaţie apropiată. Din păcate, durerea vremurilor de pe urmă şi-a pus amprenta pe existenţa sa şi a transformat totul într-o luptă în care Lucian nu şi-a abandonat crezul niciun moment. A scris până în ultima clipă, pentru a arăta tuturor că nimic nu-l poate opri să dăinuie. Şi, timpul de după, confirmă deja faptul că scrierile sale vor fi veşnice.

În toată euforia evenimentului de la Văleni, cel mai mult m-au impresionat cuvintele Lucianei. Spuse simplu, având o naturaleţe dezarmantă, vorbele acelea sensibile au dezvăluit o legătură indestructibilă, ţinută de fire invizible între cele două lumi, cea de aici, de multe ori nedreaptă, şi cea de acolo, de unde Lucian priveşte de sus şi îndrumă paşii fiicei sale.

Pe Lucian Avramescu o să-l ţinem minte o viaţă şi mai mult de atât. El a îmbrăcat versul de iubire într-un veşmânt nou, al dorinţei  fiecăruia dintre noi de fi prezenţi acolo, în scrierile sale.

P.S. Mi s-a părut mult mai potrivită fotografia cu Lucian şi pietrele sale eterne decât orice altceva.

English Version