Secretul Îngerului – The Angel’s Secret

Secretul Îngerului

de Sorin Oprea

          Proză scurtă apărută în revista culturală Leviathan, nr 1/2022

 Pe băiat îl chema Rareş. Abia făcuse opt ani şi toţi spuneau că este special. Chipul angelic, ochii mari, albaştri, trupul firav şi pielea sidefie, îi dădeau un aer de sfânt coborât din ceruri. Avea o voce cristalină, iar cuvintele sale erau balsam pentru cei care îl ascultau nelămuriţi. Asta, pentru că ceea ce spunea era nepământean. Povestea despre Univers, visa călătorii pe alte planete şi istorisea convingător despre viaţa incredibilă a unor fiinţe diafane care vegheau fără încetare, din alte lumi. Mulţi îl priveau cu înţelegere şi zâmbeau aprobator, fiind convinşi că  spusele lui dezvăluiau inocenţa din basmele vremurilor de demult.

            Părinţii săi, Ilinca şi Darius, doi tineri economişti din lumea trepidantă a unui Bucureşti corporatist, l-au educat după toate manualele sofisticate de parenting. Doar că şi-au dat repede seama că Rareş nu trebuia crescut după cărţi. Nu se încadra în niciuna dintre regulile abstracte ale ideilor descrise acolo. El era cu totul altfel. Gândea diferit şi dădea impresia că nu-l interesează nimic din ceea ce fac copiii de vârsta lui. Părea mai degrabă un adult cu capul în nori, în căutarea răspunsurilor la misterele seculare ale omenirii. Şi asta nu ar fi fost nimic, dacă în ultima vreme nu ar fi repetat incredibil de convingător, că în curând se va petrece ceva foarte profund, care îi va afecta iremediabil.

              Ilinca a fost cea care s-a panicat prima. Nu putea accepta să continue aşa. A făcut programări peste programări, a mers la psiholog, de câteva ori la psihiatru, a citit zeci de articole despre noile generaţii şi comportamentele lor, dar nu a găsit ce căuta. Nimic din ce auzea nu se potrivea cu felul lui Rareş de a fi.

         Şi Darius intrase în starea aceea ciudată. Iar teama creştea odată cu ce aflau de la cei care-l examinau.

         La un moment dat au obosit. Mai mult, au început să creadă că totul se limita la timp pierdut şi bani aruncaţi pe fereastră. Chiar dacă bănuiau, nu puteau înţelege pe deplin, că fiul lor venise pe această lume cu alte gânduri decât cele ale copiilor obişnuiţi. Doar că ei doreau să fie cum erau ceilalţi.

         Câteva cunoştinţe i-au sfătuit să-l ducă la vraci şi vindecători, dar acest lucru era departe de modul în care Ilinca şi Darius priveau viaţa. Mergeau des la biserică, cu gândul că Rareş va începe să se schimbe. Din păcate, speranţele lor se spulberau una după alta.

        Într-o zi de toamnă, la puţin timp după începerea şcolii, Rareş s-a întors acasă slăbit. Abia respira şi era palid la faţă. Îi era foarte somn, iar când Ilinca îi luă pulsul, se sperie şi-l duse de urgenţă la spital. Simţurile sale îi spuneau că se întâmplă ceva grav şi nu trebuia să aştepte, iar sentimentul acela se instala ca o certitudine, odată cu trecerea timpului. Darius venise  într-un suflet şi amândoi stăteau fără să scoată o vorbă, în camera cu pardoseală verde şi bâzâitul abia perceptibil al neoanelor.

       Se scurseseră ore bune de când aşteptau. Rareş dormea pe patul din rezerva mică, cu firele perfuziei prinse în branula albastră. Respira regulat, sub privirile îngrijorate ale părinţilor, şi probabil alerga fără să obosească prin lumile pe care le cunoştea atât de bine.

       La un moment dat uşa se deschise şi medicul pediatru, însoţit de asistentă, intră având în braţe  dosarul cu analize. Îşi puse ochelarii şi îi rugă să se aşeze. Era o atmosferă apăsătoare care nu prevestea nimic bun. În cuvinte puţine, le spuse că primul set de teste arată că Rareş suferă de o boală degenerativă gravă.

       Cerul se prăbuşi peste ei. Durerea era imensă, iar lacrimile curgeau fără încetare. Au cerut să li se explice mai mult şi medicul le-a spus deschis că nu există decât tratamente experimentale, cu rezultate minime. Boala avea o evoluţie rapidă, cu efecte directe asupra sistemului locomotor, afectând iremediabil funcţii importante ale organismului. Doctorul îşi măsură atent cuvintele când le descrise etapele acestei maladii şi încheie cu expresia desuetă că „va face tot ce este omeneşte posibil” ca Rareş să fie bine.

          Se priviră amândoi, sfâşiaţi de durere. Trăiau drama vieţii şi încă nu îşi dădeau seama că ei sunt actorii acestei tragedii. În mintea lor, acea întrebare fără răspuns, „ de ce ni se întâmplă nouă?”, pe care şi-o puneau necontenit, le ucise dorinţa de a mai trăi. Sperau că sunt într-un coşmar din care aşteptau să se trezească, dar nimic nu arăta că va fi aşa.

          Medicul le puse mâna pe umăr şi ieşi în linişte, închizând încet uşa. În rezervă totul încremenise şi doar picăturile lichidului din perfuzie arătau că secundele trec. Picăturile şi zgomotul de afară. Acolo unde oamenii îşi duceau traiul lor zilnic, stresant şi imprevizibil.

                                                       **********

          Trei luni trecuseră şi prima zăpadă era aproape. Sau cel puţin, aşa părea. Un decembrie mohorât acoperise oraşul şi venirea iernii se simţea în aerul rece şi ceţos. Şi vremea, cu toate schimbările ei evidente, parcă apăsa şi mai mult viaţa oamenilor, ceea ce vremurile făceau de mult.

           Ilinca şi Darius erau epuizaţi. Luptau cu destinul, zi de zi, noapte de noapte. Considerau că este nedrept ca un copil să fie lovit atât de crunt de soartă. Ar fi vrut să ia asupra lor toată suferinţa, dar ce părinte nu ar face asta? Însă lucrurile se întâmplă altfel, după reguli care nu pot fi explicate. De aceea crucea şi-o duce fiecare, urmând un drum necunoscut.

         Între timp, analizele făcute, multe dintre ele în străinătate, arătau că situaţia s-a agravat. Toate încercările de a găsi o rezolvare fuseseră un eşec. Boala nu se trata şi nici măcar nu se întrezărea vreo speranţă.  Dar cine ştie, poate undeva pe Pământ, se va descoperi repede un tratament care să facă minuni. Numai că timpul, îşi vedea de treaba lui, în curgerea neînteruptă către neştiut.

          Când se trezi în dimineaţa aceea, Ilinca simţi o nelinişte mai mare ca de obicei. În rezerva de spital unde stătea cu Rareş, nu se odihnea bine niciodată. Nu ştia de ce, dar după ultima noapte, povara părea uriaşă. Se ridică din pat şi-l văzu că  încă doarme. Aranjă prin cameră şi pregăti câteva analgezice, pe care  să i le dea mai târziu. Abia îşi puse halatul când asistenta intră şi o invită în biroul şefului de secţie. Nu-i dădu amănunte. Inima începu să-i bată cu putere. Avea emoţii şi drumul până în capătul culoarului i se păru o veşnicie.

        Comisia de medici era adunată în jurul unei mesei din centrul biroului. Şeful secţiei o invită pe un scaun şi continuă să răsfoiască hârtiile din faţa sa, dar era clar că nu caută  nimic. Ceilalţi priveau în tăcere unul la altul.

        Într-un final, medicul şef începu o poveste despre istoricul bolilor rare şi despre cercetări care puteau aduce speranţă pentru cei în suferinţă. Vorbea într-una şi era evident că ocoleşte să-i spună de ce o chemase. La un moment dat, se opri. O privi trist şi-i comunică concluzia  devastatoare la care ajunseseră: Rareş mai avea de trăit o lună, cel mult două.

        Nu a reacţionat în niciun fel. Şi-a strâns mai tare halatul pe ea şi a încrucişat braţele la piept. Voia să se apere de răul nevăzut care plutea peste tot în această lume. Ar fi vrut să dea timpul înapoi. Să fie din nou elevă de liceu şi să stea lipsită de griji în casa părinţilor. Gândul o înspăimântă. Cum a putut să-i treacă asta prin minte? Copilul ei era lovit de soartă şi ea dorea să scape de griji. O blasfemie! Trebuia să lupte până la ultima suflare. În rest, nimic nu conta.

           Se ridică cu greu şi, apăsată de griji, se întoarse în rezervă.

          – Te-ai trezit, dragul meu, zise Ilinca văzând că Rareş deschisese ochii.

          – Da. Încă o dimineaţă ca şi celelalte, îi răspunse cu voce stinsă. A sunat tata?

          – Nu încă. Ştii că ne sună după ce termină şedinţa de la nouă.

          – Roagă-l să-mi aducă un căluţ de pluş.

        Îl privi mirată:

           – Ţie nu ţi-au plăcut niciodată jucăriile de pluş.

           – Da, dar acum am nevoie să mă plimb cu el prin visele mele. Să fie alb.

           – Îl sun să-ţi aducă. Şi pe unde o să mergi cu el?

           – Ţi-am spus, în visele mele. Dar cred că din cauza oboselii, nu eşti atentă la mine.

         Zâmbi şi-l mângâie uşor pe frunte.

            – Ţie nu pot să-ţi ascund nimic. Chiar sunt obosită, dar asta nu înseamnă că pierd un cuvânt din ce-mi spui. Dacă vrei, povesteşte-mi  ce se întâmplă în visele tale.

             – Când adorm, încep să zbor. Urc spre cer şi acolo mă întâlnesc cu prietenii mei, care mă însoţesc peste tot. Ei pot să zboare mai bine ca mine, fiindcă au aripi. De aceea mie îmi trebuie căluţul alb. Asta, până voi sta cu ei tot timpul. Atunci şi eu voi avea aripi.

             – Şi ce faceţi voi acolo?

             – Învăţăm să transformăm gândurile în lucruri reale.

             – Pe-asta nu o ştiam. Şi reuşiţi?

             – De fiecare dată. Ne închipuim ceva şi imediat capătă viaţă. Un fel de magie. Dar să ştii, gândurile trebuie să fie lipsite de orice rău. Ca să ai gânduri bune, trebuie să fii un om bun. Cei care nu sunt încă buni, nu sunt primiţi acolo. Ei locuiesc în alte părţi şi lecţiile lor sunt altfel.

              – Cum se numeşte jocul vostru?

              – Mamă, noi nu ne jucăm! Noi lucrăm pentru lumea îngerilor. Avem multă treabă. Facem oracole pentru oamenii de pe Pământ.

              – Ce înseamnă asta?

              – Uite, îţi spun, dar să rămână secret. Dacă nu-l ţii, nu se împlineşte. Promiţi?

              – Sigur! Nu ai încredere în mine?

              – Ba da, dar dacă nu rămâne secret, oamenii nu mai primesc oracolele.

              –  Complicat. Vreau să înţeleg şi te ascult foarte atentă.

              Rareş se pregăti. Închise ochii şi încercă să tragă cât mai mult aer în piept. Spuse:

                – Fiecare om are un un drum al lui. El ştie ce-a făcut, dar nu ştie ce-o să facă. Ca să ştie, noi le trimitem un oracol cu lucruri bune, noaptea în vis. Când se trezesc, ei nu ştiu de unde au în minte gândurile acestea frumoase. Doar că nu toţi urmeză oracolul. Fac şi lucruri rele. Noi însă nu ne oprim. Le trimitem mereu până reuşim să-i facem mai buni. Pe toţi. Nu există om care să nu se schimbe. Chiar dacă nu vrea, el este învăţat că trebuie să facă lucruri bune. Şi până la urmă, le face. Nu-i aşa că mă crezi?

          – Te cred, dragul meu. Te cred.

          Ilinca se întoarse spre fereastră şi începu să plângă fără zgomot. Se ferea să-i vadă lacrimile, dar el ştia că suferă. Îi repeta mereu că nimeni nu trebuie să plângă pentru el. De multe ori, maturitatea lui o speria. Poate şi de aceea discuta cu el orice. Iar despre boală nu-i ascundea nimic. Când vorbeau despre asta, Rareş închidea ochii. Doar el ştia ce gândeşte.

          – Mamă, vrei să stai puţin lângă mine?

          Îşi şterse lacrimile şi se aşeză cu grijă lângă trupul slăbit.

          Rareş ridică cu greu mâna şi arătă spre fereastră:

           – Vezi copacul acela de afară?

           – Da, răspunse reţinută, neştiind la ce să se aştepte.

           – Uită-te! Frunzele lui se duc una după alta. Se desprind, plutesc în vânt şi dispar. Tot aşa se duce şi viaţa mea, cum cad frunzele acelea. Şi, după cum vezi, mai sunt puţine.

         Ilinca  nu mai scoase o vorbă. Simţi un gol în interior şi începu din nou să plângă. Ar fi făcut orice dar nimeni nu-i mai dădea nicio speranţă. Se ruga cu disperare şi ajunsese să creadă că nici Dumnezeu n-o mai ascultă. Rareş se topea încet şi văzând cum se stinge, un strigăt mut de deznădejde se înălţa din sufletul ei către ceruri. Şi, de acolo, niciun răspuns.

                                                          ********

               Abia se luminase afară, când ţipetele disperate ale copilului sparseră liniştea culoarului. Două asistente veniră în fugă şi  văzură cum Ilinca încerca să-l liniştească, dar nici împreună nu reuşiră. Nu puteau să înţeleagă de unde are, dintr-o dată, forţa aceea incredibilă. Stătea pe marginea patului şi se chinuia să se ridice în picioare, trăgând cu putere de firele perfuziei.

               Nimeni nu ştia ce se întâmplase. Se comporta ciudat şi nu voia să vorbească. Într-un final au reuşit să-l aşeze pe pernă. L-au întrebat ce are şi, printre lacrimi el a îngăimat că, atunci când se trezise, nu a mai văzut copacul şi nici frunzele lui.

              Peste noapte, Ilinca a vrut să facă ceva care să-i schimbe gândurile lui Rareş. Mutase paturile, ca el să nu vadă fereastra. Îşi dădu seama ce greşeală făcuse. Rareş nu se opri din plâns decât atunci când reveni la locul lui şi putu din nou să privească afară. Se linişti ca prin farmec, faţa i se destinse şi ochii aceia de culoarea cerului adânc, se fixară pe frunzele ruginii ale copacului.

              Şi-n zilele care urmară, vremea deveni din ce în ce mai friguroasă. Plouase mult şi o lapoviţă măruntă căzuse în câteva dimineţi. Soarele dispăruse cu totul şi nimic nu lăsa să se înţeleagă că va apărea prea curând.

             Frunzele copacului se împuţinaseră şi starea lui Rareş era din ce în ce mai rea. Abia mai putea să vorbească şi era hrănit doar prin perfuzii. Ilinca şi Darius ajunseseră la limită şi o umbră de resemnare se lăsase peste vieţile lor. Cu toate acestea, sperau să apară o lumină de undeva. Cât de mică, dar să apară. Ar fi urmat-o necondiţionat. Din păcate, viaţa lor era acum într-un întuneric fără ieşire.

             Mai trecură două luni şi nu se schimbă nimic. Rareş nu se mai mişca. Doar clipea din când în când, uitându-se la ultima frunză a copacului din faţa geamului. Lângă pat, cifrele ecranului verde la care era conectat, arătau că plecarea era aproape, foarte aproape.

             Văzând că o urmăreşte cu privirea, Ilinca aplecă urechea către buzele lui. Îi auzi şoapta:

             – Mamă, mai este doar o frunză. Ce va fi mai departe?

             Îşi înghiţi plânsul şi-l sărută pe frunte. O lumină pătrunse în mintea ei şi o linişti. Copilul acesta, diferit de toţi ceilalţi, cu lumile sale magice, o învăţase că suferinţa este cea care îţi arată adevărată valoare a vieţii. Şi atunci când înţelegi lucrul acesta, nu mai contează decât iubirea pe care o împărtăşeşti în jurul tău.

Ziua următoare, când Rareş se trezi, văzu că frunza este acolo. Şi ziua următoare, la fel. Şi cealaltă, la fel. Şi zi după zi, frunza era tot  acolo. Chiar şi la începutul primăverii, frunza stătea pe ramura ei.

Vremea începuse să se încălzească. Soarele lumina fereastra şi o puzderie de gâze se loveau de geamul rezervei. Copacul de afară înmugurise şi apărură deja multe frunze verzi.

De câteva zile, Rareş căpătase culoare în obraji. Dimineaţă, după dimineaţă era mai bine. Medicii erau bulversaţi. Nimic nu se potrivea cu ce ştiau, iar de un asemenea caz nu mai auziseră . Toate funcţiile corpului reveneau încet şi analizele arătau parametri pozitivi. Nimeni nu ştia ce se petrecuse, iar explicaţiile pe care le căutau erau simple presupuneri. Numai că realitatea era palpabilă, în timp ce vindecarea devenea o certitudine.

                                                      **********

              Frunzele copacului foşneau în faţa ferestrei deschise, unde Rareş, îmbrăcat de plecare, respira aerul răcoros de primăvară. Atinse cu mâna ramurile din apropiere şi apoi duse mâna la buze. Ieşi însoţit de medici şi de asistente, încântaţi cu toţii că o minune se petrecuse în spitalul lor.

              Ilinca îl ajută să urce în maşină şi îl rugă pe Darius să o aştepte. Mai avea ceva de rezolvat. Se întoarse la pavilion, dar nu intră, ocoli clădirea şi ajunse lângă copac. Puse scara şi urcă. Atentă, ajunse la frunza ruginie şi defăcu încet bucata de sfoară legată de ramură. Coborî şi, cu mare grijă, o aşeză  în cutiuţa de cristal pe care era scris cu litere aurite: „Secretul Îngerului”.

                                                         – Sfârşit-

English Version 

                                      The Secret of the Angel

                                             by Sorin Oprea

                                                                    short prose, published in the                                                                    magazine Leviathan, No. 1/2022

The boy’s name was Rareş. He was just eight years old and everyone said he was special. His angelic countenance, large blue eyes, frail body, and pearly skin gave him the air of a saint descended from heaven. His voice was crystal clear, and his words were a balm for those who listened to him being in confusion. That’s because what he was saying was unearthly. The story of the Universe, the dream of traveling to other planets, and the convincing story of the incredible life of some transparent creatures who were constantly watching from other worlds. Many looked at him sympathetically and smiled approvingly, convinced that his words revealed the innocence of ancient fairy tales. His parents, Ilinca and Darius, two young economists from the hectic world of a corporate Bucharest, educated him according to all the sophisticated parenting books. Only they quickly realized that Rareş should not be raised after books. It did not fit into any of the abstract rules of the ideas described there. He was completely different. He thought differently and seemed uninterested in what children his age were doing. He looked more like an adult with his head in the clouds, searching for answers to the secular mysteries of mankind. And that would have been nothing if he hadn’t repeated the incredibly convincing thing lately that something very profound was going to happen soon that would affect them beyond repair.

Ilinca was the first to panic. She could not agree to continue like this. She made appointments after appointments, went to a psychologist, several times to a psychiatrist, read dozens of articles about the new generations and their behaviors, but did not find what she was looking for. Nothing she heard matched Rareş’s way of being.

And Darius had gone into that strange state. And the fear grew as they learned from those who examined him. At one point they got tired. Moreover, they began to believe that everything was limited to wasted time and money thrown out the window. Even if they suspected, they could not fully understand that their son had come into this world with thoughts other than those of ordinary children. They just wanted to be like everyone else.

Some acquaintances advised them to take him to paranormal healers, but this was far from the way Ilinca and Darius looked at life. They often went to church, thinking that Rareş would start to change. Unfortunately, their hopes were dashed.

One autumn day, shortly after school started, Rareş returned home weak. He was barely breathing and his face was pale. He was very sleepy, and when Ilinca took his pulse, she got scared and rushed him to the hospital. Her senses were telling her that something serious was happening and he shouldn’t wait, and that feeling settled down as a certainty as time went on. Darius had come very fast, and they both stood speechless in the room with the green floor and the barely perceptible hum of the neon lights.

It had been hours since they had waited. Rareş slept on the bed in the small reserve, with the threads of the infusion caught in the blue branula. He breathed regularly, under the anxious eyes of his parents, and probably ran tirelessly through the worlds he knew so well.

At one point the door opened and the pediatrician, accompanied by the nurse, came in with the test file in his arms. He put on his glasses and asked her to sit down. It was a stressful atmosphere that did not bode well. In short, he told them that the first set of tests showed that Rareş was suffering from a serious degenerative disease.

The sky collapsed on them. The pain was immense, and tears flowed incessantly. They asked for more information and the doctor told them openly that there were only experimental treatments with minimal results. The disease had a rapid evolution, with direct effects on the musculoskeletal system, irreparably affecting important functions of the body. The doctor carefully measures his words when he describes the stages of this disease and concludes with the old-fashioned expression that „he will do everything humanly possible” for Rareş to be well.

They both looked at each other, torn by pain. They were living the drama of their life and still did not realize that they were the actors in this tragedy. In their minds,was just the unanswered question, „Why is this happening to us?” They hoped they were in a nightmare waiting to wake up, but there was no sign that it would be.

The doctor put his hand on their shoulder and went out quietly, slowly closing the door. Everything was frozen in reserve, and only the drops of liquid in the infusion showed that the seconds were passing. Drops and noise from outside. Where people lived their daily lives, stressful and unpredictable.

                                                         **********

Three months had passed and the first snow was near. Or so it seemed. A gloomy December had covered the city, and the coming of winter was felt in the cold, misty air. And the weather, with all its obvious changes, seemed to put even more pressure on people’s lives, which the times had been doing for a long time.

Ilinca and Darius were exhausted. They struggled with destiny, day by day. They thought it was unfair for a child to have such a destiny. They wanted to take all the suffering out of them, but what kind of parent wouldn’t do that? But things are different, according to rules that cannot be explained. That is why everyone carries the cross, following an unknown path. Meanwhile, analyzes, many of them abroad, showed that the situation had worsened. All attempts to find a solution had failed. The disease was not treated, and there was no hope. But who knows, maybe somewhere on Earth, a miracle cure will be discovered soon. Only time, he did his job, in the uninterrupted flow to the unknown.

When she woke up that morning, Ilinca felt more anxious than usual. In the hospital reserve where he stayed with Rareş, she never rested well. She didn’t know why, but after the last night, the burden seemed huge. She got out of bed and saw that he was still asleep. Arrange around the room and prepare some painkillers to give later. She barely put on her robe when the nurse came in and invited her to the warden’s office not giving her details. Her heart began to pound. He was emotional, and the road to the end of the aisle seemed like an eternity.

The medical committee was gathered around a table in the center of the office. The warden invited her to a chair and continued to flip through the papers in front of him, but it was clear he was not looking for anything. The others stared at each other in silence. Finally, the chief physician began a story about the history of rare diseases and research that could bring hope to those in need. He was talking in one, and it was obvious that he was not decided to tell her why he had called her.

At one point, he stopped. He looked at her sadly and told her the devastating conclusion they had reached: Rareş had a month to live, at most two. She did not react in any way. She tightened his robe on her and folded his arms across his chest. She wanted to protect herself from the unseen evil that floats everywhere in this world. She wanted to turn back time. To be a high school student again and to be carefree in her parents’ house. The thought frightened her. How could that cross his mind? Her child was doomed and she wanted to get rid of worries. A blasphemy! She had to fight to the last breath. Otherwise, nothing mattered.

She got up with difficulty and, worried, returned to the reserve.

-You woke up, my dear, said Ilinca, seeing that Rareş had opened his eyes. –

– Yes. Another morning like the others, he replied in a low voice. Did my father call?

– Not yet. You know he’s calling us after the meeting ends.

-Ask him to bring me a plush horse.

She looked at him in astonishment.

-You never liked plush toys.

-Yes, but now I need to walk with him through my dreams. And to be white.

– I’m calling to bring it to you. And where are you going with him?

 -I told you in my dreams. But I think because of fatigue, you’re not paying attention to me.

She smiled and stroked his forehead lightly.

-I can’t hide anything from you. I’m really tired, but that doesn’t mean I’m missing a word. If you want, tell me what’s going on in your dreams.

– When I fall asleep, I start flying. I go up to heaven and there I meet my friends, who accompany me everywhere. They can fly better than me because they have wings. That’s why I need the white horse. That is, until I stay with them all the time. Then I’ll have wings too.

-And what are you doing there?

– We learn to turn thoughts into real things.

-I didn’t know that. And do you succeed?

– Every time. We imagine something and it comes immediately  to life. Some kind of magic. But you know, thoughts must be free from all evil. To have good thoughts, you have to be a good person. Those who are not yet good are not received there. They live elsewhere and their lessons are different.

– What’s the name of your game?

– Mom, we’re not kidding! We work for the world of angels. We have a lot of work to do. We make oracles for the people of Earth.

– What this means?

-Look, I’m telling you, but keep it a secret. If you don’t keep it, it won’t come true. Do you promise?

– Sure! You do not trust me?

.Yes, but if it’s not kept secret, people won’t get the oracles.

– Complicated. I want to understand and listen to you very carefully.

Rareş prepares. He closes his eyes and tries to catch his breath. He says:

– Every man has his own way. He knows what he did, but he doesn’t know what he’s going to do. To let them know, we send them an oracle of good things, night in a dream. When they wake up, they do not know where these beautiful thoughts come from. It’s just that not everyone follows the oracle. They still do bad things. But we do not stop. We always send them until we can make them better. Everyone. There is no man who does not change. Even if they do not want to, they taught to do good things. And in the end, they do. Don’t you believe me?

– I believe you, my dear. I believe you. Ilinca turned to the window and began to cry silently. She was afraid Rareş sees her tears, but he knew she was in pain. He kept telling her that no one should cry for him. His maturity often frightened her. Maybe that’s why she’s talking to him. And she didn’t hide anything about the disease. When they talked about it, Rareş closed his eyes. Only he knew what he was thinking.

– Mom, do you want to sit next to me?

She wiped away her tears and sat down carefully next to his weak body. Rareş raised his hand with difficulty and pointed to the window:

– Do you see that tree outside?

-Yes, she said restrained, not knowing what to expect.

– Look! Its leaves go one after another. They detach, float in the wind and disappear. The same my life goes, like those leaves fall. And, as you can see, there are few more.

Ilinca didn’t say a word. She felt a void inside and began to cry again. She would have done anything but no one gave her any hope. She prayed desperately and came to believe that God would not listen to her either. Rarely she melted slowly, and seeing her fade away, a dumb cry of despair rises from her soul to heaven. And from there, no answer.

                                                         ********

It was barely light outside when the baby’s desperate screams shattered the silence of the hallway. Two nurses came running and saw Ilinca trying to calm him down, but they couldn’t work together either. They couldn’t understand where that sudden force came from. He sat on the edge of the bed and struggled to his feet, pulling hard on the threads of the infusion. Nobody knew what had happened. He was acting weird and didn’t want to talk. Eventually they managed to put him on the pillow. They asked him what he was up to and, in tears, he was stunned that when he awoke he could no longer see the tree or its leaves.

 Overnight, Ilinca wanted to change Rareş’s thoughts. She had moved the beds so he wouldn’t see the window. She realized what a mistake she had made. Rareş didn’t stop crying until he returned to his place and was able to look outside again. He calmed down by magic, his face relaxed, and those deep sky-colored eyes stared at the rusty leaves of the tree.

And in the days that followed, the weather became colder and colder. It had rained heavily and a small sleet had fallen in a few mornings. The sun had completely disappeared, and nothing suggested that it would be too soon. The leaves of the tree had shrunk and Rareş’s condition was getting worse. He could barely speak and was fed only by infusions.

Ilinca and Darius had reached the limit, and a shadow of resignation had fallen over their lives. However, they were hoping for some light from somewhere. How small, but to appear. They would have followed it unconditionally. Unfortunately, their lives were now in a black night.

Two more months passed and nothing changed. Rareş didn’t move anymore. He only blinked from time to time, looking at the last leaf of the tree in front of the window. Next to the bed, the numbers on the green screen he was connected to showed that the departure was near, very near. Seeing that he was watching her, Ilinca tilted her ear to his lips. He heard her whisper:

– Mom, there’s only one leaf left. What will happen next?

She swallowed her tears and kissed his forehead. A light entered her mind and reassured her. This child, unlike everyone else, with his magical worlds, had taught her that suffering is what shows you the true value of life. And when you understand this, all that matters is the love you share around you.

The next day, when Rareş woke up, he saw that the leaf was there. And the next day, too. And the other one, too. And day after day, the leaf was still there. Even in early spring, the leaf was on its branch.

The weather had begun to warm up. The sun shone through the window and a flurry of geese hit the reserve window. The tree outside had sprouted and many green leaves had already appeared.

For several days, Rareş had been coloring his cheeks. Every morning, he was better. The doctors were intrigued. Nothing matched what they knew, and they had never heard of such a case. All body functions returned slowly and the tests showed positive parameters. No one knew what had happened, and the explanations they were looking for were mere assumptions. But the reality was palpable, while healing became a certainty.

                                                         **********

The leaves of the tree rustled in front of the open window, where Rareş, dressed for departure, breathed the cool spring air. He touched the nearby branches with his hand and then put his hand to his lips. Accompanied by doctors and nurses, all of them delighted that a miracle had happened in their hospital.

Ilinca helped Rareş get into the car and asked Darius to wait for her, because she still had work to do. She returned to the pavilion, but did not enter, bypassed the building, and went to the tree. She climbed the tree, reached the rusty leaf and slowly untied the piece of string with which she had tied it to the branch. She went down from the tree and carefully placed the leaf in a crystal box on which was written in gold letters, „The Angel’s Secret.”

– The end-